marți, 25 septembrie 2007

Walking in Braga... but do I really feel the way I feel...


Sa mergi intr-o tara straina doar cu scopul declarat de a invata si de a lua note mari e probabil unul dintre cele mai ridicole lucruri pe care le-ai putea face.
Cand Portugalia vine cu o oferta de obiective printre care se numara vizitarea unuia dintre cele mai vechi orase ale Europei pentru doar 12 euro (transport feroviar, urban si masa la McDonalds la pranz incluse), ar trebui sa fii putin teleghidat neuronic sa refuzi.
Din fericire, ratiunea noastra a prevalat si ne-am vazut sambata la ora 9:20 la gara de la Sao Bento. Eu, Andreea, Ioana, Cristiana, Simona, Madalina si Armindo, in total sapte calatori cu legitimatii de studenti in buzunare si cu aparate de fotografiat pregatite in genti.
Cardul meu de pe Nokia de 64 MB nu mi-a permis sa instalez decat vreo 8 melodii; am bagat niste Taxi si oleaca de Keane. Perfecte pentru un somn dulce pe drum. Un drum care parca semana cu turul Bucurestiului cu metroul, sau cu personalul de Bucuresti Nord – Teius cu oprire in fiecare micro-statie. Cam asa era si trenul asta, doar ca era mai gol, nu mirosea la fel de mult a bautura si parea ceva mai curat.
Dar opririle au fost undeva in zona numarului 30, pentru o distanta de vreo 200 km, sau cat or fi intre Braga si Porto (va trebui sa verific chestia asta J ).
Okai, odata ajunsi in Braga, tocmai cand sa iesim din gara am fost abordati de una bucata olandez blond, ochi albastri, inaltut, un zambet tot, care ne-a marturisit ca este si el student Erasmus, surpriza, tot in Porto si ca a venit si el sa viziteze Braga. Ce sa mai zici, după aceasta prezentare relativ succinta, doua dintre fete (nu am sa le dau numele, sa fie mai interesant) mai aveau putin si suprasolicitau sistemul de canalizare al Bragai din cauza balelor… in timp ca o a treia isi cauta in disperare pachetul de Kleenex J.
Din pacate, Tim nu a putut veni cu noi prin Braga, deoarece era cu parintii…
Okai, iar ma intind… Hai ca o tai mai pe scurt. Primul loc vizitat este un loc sfant… despre care voi lasa pozele sa vorbeasca. Insa, ceea ce pozele nu vor putea sa descrie este nunta pe care am vazut-o in catedrala din locatia respectiva. Decor de vis. Un altar incredibil, luminat parca magic, mirii ingenuncheati in fata altarului, iar pe fundal se auzeau cantece religioase acompaniate pe rand, fie de o chitara fie de orga catedralei. Poate acustica, sau poate decorul faceau ca vocile sa para angelice, sau poate ca amintirea clipelor petrecute cu corul Mihai Viteazul si lovit de romantismul inevitabil al unirii destinelor celor doi fericiti, sa ajung sa cred din nou in Teoria Transcendentei. Poate acel loc, in aceea clipa a fost un portal catre o alta lume… okai… iar o iau pe carari pierdute... J
Pe langa flori, pe langa lacul cu pesti de aur, pe langa scarile strajuite de statuile celor care l-au pierdut pe Iisus, pe langa stejarii care isi scuturau ghindele in cismelele cu apa din piatra, pe langa toate acestea mai era si un funicular, sau furnicular, cum ii zicem noi p-aici… care facilita ascensiunea curiosilor catre lacasul sfant.

Apoi am plecat prin Braga… targuri in centrul orasului… demonstratie de retele wireless (nu am avut laptopul)... un orasel de genul Sighisoarei… vechi… plin de aminitiri… de vanzatori ambulanti de castane coapte…
Un oras plin de biserici, de catedrale, de urme lasate de oameni care au avut ambitia si au reusit sa schimbe ceva pe fata pamantului.
Un oras in care un portughez simpatic m-a lasat sa ma joc cu boxerul lui, care m-a pupat de zeci de ori si care m-a facut sa imi dau seama ce dor imi e de Nera. Sper sa ma recunoasca cand ma intorc.

Si apoi ne-am intors… cu bateria la camera foto moarta… cu talpile rupte de atata mers… dar cu amintirea unui loc divin ce, sper eu, va ramane intiparit o vesnicie in mintea mea. E foarte posibil sa imi schimb imaginea unei nunti ideale, pe care o capatasem dupa ce am vazut videoclipul de la November Rain. J

Dar, pana atunci, ramane un jurnal… o amintire si promisiunea ca dupa acest post va veni si primul filmulet pe blogul meu…

Until next time…

Mishu… signing out.

Impreuna pentru o aventura in orasul dragonilor...


Cine spunea ca un scriitor, daca nu isi asterne ideile pe foaie in cel mai scurt timp, le uita, avea dreptate. Sunt in Porto de mai bine de o saptamana jumatate, iar postarile mele anterioare au surprins doar primele trei zile.
Cu alte cuvinte, mai mult ca sigur s-au intamplat mi multe chestii pe care chiar vreau sa mi le amintesc.
Ma gandesc in primul rand la reuniunea trupei de romani. Despre acest lucru aveam pareri impărtite inainte de plecarea din tara.
Absolut toti cei care fusesera in Erasmus inaintea mea mi-au spus ca pentru a avea parte de o experienta cu adevarat remarcabila, trebuie sa nu ma leg de ceilalti compatrioti ai mei.
Dar acest lucru este foarte usor de zis, insa dificultatea este apasatoare.
Cum sa nu vorbesti cu singurii oameni care iti inteleg cuvintele si cu care poti comunica cel mai usor. Nu… nu am de gand sa ii ascult pe ceilalti care au fost inaintea mea.
Una dintre cele mai pregnante nevoi ale omului este cea de a comunica, si daca se poate, cat mai usor. Asa ca da, ma simt foarte bine in sanul insulei de romani din Portugalia.
Din toate problemele pe care le-am avut de la inceput, a mai ramas numai una.
Am reusit sa rezolvam cu cazarea, am reusit sa rezolv problema cu cardul bancar, in sensul ca mai exista locatii unde nu pot plati cu el, si care afiseaza sigla Mastercard, dar macar la supermarket merge J
Am reusit sa rezolv cu transportul si…da AM VAZUT OCEANUL. Cred ca e printre cele mai frumoase privelisti asupra carora mi-am indreptat privirea de cand respir.
A mai ramas internetul. Inca mi se mai intrerupe netul la facultate… si acasa nu merge modemul, deloc… in fine… cam asta a fost totul… totul rau, that is.

Acum incepe ceea ce eu sper sa fie de bine. 6 luni de sperante… munca si aventuri, sper eu diverse si interesante.

marți, 18 septembrie 2007

Daca mai continua tot asa parca vad ca incep sa ciupesc... rau :)


Deschid ochii… BBCul continua sa vorbeasca in engleza de bastina, fara nicio problema, reluand stirea despre mama fetitei rapite in Portugalia, care a devenit suspecta de uciderea micutei. Primul gand a fost ce bine ca nu mai pot spune astia ca fata a fost rapita de o gasca de romani pentru a fi vanduta mai incolo pe piata sclaviei sexuale.
Era abia ora cinci, alarma telefonului avea sa mai astepte pana sa imi dea oficial scularea. M-am culcat la loc.
Se face 9. Ma trezesc. Ma indrept agale spre dus. Era rece, dar bun. Dupa un mic aranjament cosmetic, de la par, la dinti, la urechi si la alte zone demne de inspectie la cai, ma duc, bat in usa Ioanei, aud un ”Da!”, iese si apoi plecam amandoi dupa Andreea.
Andreea ne astepta la fotoliile impletite cu perne moi pe ele. Coboram niste scari si ajungem in sala de mic dejun. Excelent! Bufet suedez… mancare buna, dar cel mai mult apreciez paharul de suc natural de portocale si cafeaua cu lapte, fara zahar, pe care o savurez intr-o liniste de o durata relativ limitata. Din nefericire, calvarul cazarii noastre inca nu se terminase. De fapt, abia incepuse.
Ne-am luat calculatoarele si plecam prin oras. Ajungem in zona Rectoratului, cautam ceva pe care sa ne asezam si gasim un parculet simpatic, in partea stanga a Rectoratului. In acest parc este cea mai frumoasa bolta de arbori pe care am vazut-o vreodata. Cred ca sunt artari… dar nu sunt siguri, insa copacii par a fi iesit din niste musuroaie uriase, iar crengile se impreuneaza deasupra unei alei, parca dorind sa se lege pe vecie.
Pe o banca sub aceasta bolta ne-am asezat si, avand deja doua telefoane cu numere locale, incepem sa contactam persoanele potrivite. Din lista noastra de 12 persoane de contactat, reusim sa stabilim intalniri cu 5. Deocamdata suficient. Una la 2, una la 4 si una putin dupa 6. Urmatoarele doua aveau sa aiba loc a doua zi.
Din cauza ca programul biroului international de la UP este intre 14:30 si undeva pana in ora 18:00, a trebuit sa ratez prima intalnire, la care s-au dus fetele. Eu mi-am carat posteriorul in cladirea mare a Rectoratului. Dupa ce urc o pereche de scari o iau la stanga si intru intr-o incapere in care mai asteptau vreo 6 debusolati ca mine.
Acum, poate ca exagerez, dar mi s-ar parea firesc ca secretara de la biroul international al Universitatii sa stie macar o limba de circulatie internationala, dar nu stia decat portugheza. Insa, experienta si-a spus cuvantul, cuconita de aproximativ 50 si ceva de ani, cu decolteu generos, bratara la glezna dreapta si o fata ridata care trada varsta, reusind sa imi identifice exact nevoile. Mi-a dat un formular si dupa ce l-am completat m-a rugat sa mai astept.
Dupa jumatate de ora de uitat pe pereti, alaturi de timizi in cautare de fete prietenoase pentru a purta o conversatie, m-am auzit strigat. AM fost dus intr-o camera unde mi s-a facut copie dupa pasaport, asigurare si poza personala. Mi s-a explicat pe scurt ce am de facut mai departe, dupa care mi s-au dat un tricou si o plasa cu un poster si alte materiale informative despre Porto. Ce sa zic, la capitolul reception, jos palaria.
Bla bla bla… formalitati. Plec, trebuia sa fiu la 4 juma’ la metrou Hospital Sao Joao. Era deja si douazeci iar eu nu reuseam sa citesc o harta si sa gasesc o statie de metrou. Dupa ce ma duc mai la vale, ma hotarasc sa intreb pe unu’ daca stie unde gasesc o statie de metrou. Surpriza, era la cativa metri de mine, dar nu imi sarea in ochi.
Ajung cu putina intarziere la locul de intalnire, fetele erau deja acolo. Se pare ca persoana cu care trebuiau sa se intalneasca la ora 4 ne-a tras teapa. Asta e. A venit si Joao. Plecam impreuna spre locul unde avea sa fie intalnirea cu contactul de la ora 6. Bla bla bla… pe scurt, ne-a placut, am acceptat, restu detalii.
In seara aceea aveam sa dormim tot la hotel si, cel mai tare a fost ca Joao, a carei adresa o lasasem la aeroport pentru a livra bagajele recuperate, a venit si mi-a adus geamantanul. HAINE PROASPETEEEE! Cam asa eram J…

Ziua urmatoare, pe langa deliciosul mic dejun de la hotel, a mai avut loc un transport de bagaje pe calea metroului pana la noul loc unde aveam sa locuim.
N-a fost prea greu, dar am facut 2 drumuri, ca… deh, fetele, daca nu au 2 bagaje mari, nu se simt bine. Apropo, am invatat sa leg si eu geamantanele cu spatiu pentru cheile geamantanului la incuietoare.
A treia zi avea sa vina cu inca o problema. Cardul meu drag, Mastercard Standard in Euro, de la BRD, nu a fost acceptat si am fost nevoit sa platesc cash. Asta e.
Seara s-a incheiat in compania dragului nostru ghid, Joao, care a tinut neaparat sa ne duca sa vedem raul si orasul din cel mai inalt loc, apoi sa mancam, si am mancat o specialitate portugheza cu carne de peste, cartofi, smantana si alte bunatati, care ne-a determinat sa gasim reteta si sa o incercam. And we shall, I hope.
Seara aceea avea programata o asa zisa intalnire cu restul gastii de romanasi, dar, din pacate nu am apucat sa construim insula romaneasca din Porto in prima noapte langa Rio Douro.

miercuri, 12 septembrie 2007

Primii pasi spre o lume noua...


5 Dimineata… M-am sculat de cinci ori in noaptea trecuta inainte sa adorm… am uitat sa pun sapunul cu miros de pepene galben… am uitat sa imi mut puloverul din bagajul mare in cel mic, s-ar putea sa fie frig la Porto… am pus aparatu de ras oare?... nu… ma duc sa il pun… ma culc la loc… dimineata ma scoala telfonul care in ultima saptamana a fost la reparat la un individ care mi-a spus 5 zile ca telefonul are probleme cu flashu’ (adik, pentru pifani ca mine, memoria telefonului), ca apoi sa il duca la altu care i-a zis ca era doar ceva la soft…
Spalarea repede… nu mananc, de emotii… beau un Nesquik… apoi o Segafredo…mmm… parca e ceva mai aromata ziua.
Suna interfonu… a ajuns mai devreme… a prins conexiune buna la metrouri si a venit, asa cum a promis… bea si ea o cafea… ca ii place mult, apoi ai mei imi fac semn ca e timpul sa plecam la aeroport si imi iau cele DOAR 2 bagaje in brate, unu mare si unu mic… ca mi-a fost frica sa nu cumva sa depasesc limita de kilograme la bagaj.
Afara, in fata masinii, ea imi spune ca nu poate veni cu mine la aeroport… si are dreptate… daca vine nu mai ajunge la timp la serviciu, si mai are si mult de alergat… asa ca mai bine nu vine… oricum, mi-a demonstrat ca, daca vrea, poate.
In drum spre aeroport imi mai da un telefon cand ajunge acasa, sa imi ureze drum bun.
Ajungem la aeroport, ma uit ca vitelu` la poarta nou e prima data cand merg cu avionu… arata cam ciudat… in total, aveam sa vizitez de trei ori pana la ora 8 tronul regal, de doua ori acasa si o data la aeroport. Mergem la un ghiseu TAROM sa ma sfatuiasca, iar tipa se ofera sa imi faca check in la bagaj, super… scap de coada si de aglomeratie.
Intr-un tarziu ii mai dau o data telefon sa ii spun ca o iubesc, pentru ca in ultima vreme fusesem prea ciufut sa mai recunosc.
Imi iau la revedere de la ai mei. Mama a incercat sa imi spuna de vreo 10 ori in ultima ora sa nu imi fie teama, ca o sa fie bine si sa nu imi fac probleme pentru acasa, ca o sa aiba ea grija de toata lumea… draga de ea J. Apoi tata… cu o imbratisare puternica, barbateasca imi transmite totul… se vedea pe chipul lor ca fericirea si zambetele sunt oleaca dublate de lacrimi. Cred ca mama incerca sa imi spuna mie ca o sa fie bine, ca pana la urma sa creada si ea asta. Tata, inainte sa ne despartim, a facut o gluma, proasta… de gura de aur. M-a intrebat daca nu mi-am trecut numarul de telefon pe cartea de contact de la bagaje… ca poate le pierd astia la unul dintre aeroporturi. Am crezut ca glumeste, ca doar nu mergeam cu low-cost.
Oricum, imi iau la revedere, trec prin linia de control de siguranta… apoi pasapoarte… apoi zona duty-free, cu preturi de te urcai pe pereti… apoi terminal… autobuz… Boeing 737, zbor, mancare super tare la micul dejun la Tarom.
Ajung la Roma… cam debusolat… ma intalnesc cu familia Morar care tocmai pleca in excursie… ma miram eu de ce Dl. Morar nu a mers sa sprijine o manifestatie ce vroia sa salveze de la ghilotina media mai multe emisiuni culturale, precum cea a lui de pe TVR1… acum am aflat.
In fine… ajung pana la urma la ghiseul TAP de la Roma pentru a imi lua boarding pass-ul pentru Lisabona si respectiv Porto. Dupa vreo 3 minute de nedumiriri, domnisoara, cu ochi albastri foarte frumosi, de ela ghiseu, imi spune ca a aparut o problema cu zborul conexiune de la Lisabona la Porto, din cauza unei greve la TAP, zborul fusese anulat si urmau sa imi dea bilete la un alt zbor cu 2 ore mai tarziu.
Ok, sa zicem ca nu aveamce sa fac, asa ca am acceptat. AM intrebat special daca si bagajele mele vor fi deviate asemanator, mi s-a spus ca da.
In fina… merg mai departe, ajung si pe al doilea zbor, de la Roma la Lisabona… avion Airbus A320… scaune de piele, mai mari si mai confortabile… una bucata stewardeza la finele primei tinereti… cu mici urme de riduri… rumena in obraji… ochii rotunzi si inchisi la culoare… zambeste de zor… oarecum prosteste. Stiu, asta e politica liniilor aeriene… pica avionu si ele tot zambesc precum proastele … UUUU muriiiim, ne prabusim, dar nu-I nimic, va tratam cu zambete… macar sa murim fericiti nu? Vine pranzul, la bordul nevei. De data asta o amestecatura de piept de pui cu branza topita, incalzite si o chifla. Le-a durut fix in chifla pe stewardeze de mancarea mea. Sanvisul fusese strivit, iar carnea se afla amestecata cu branza topita intr-un colt, iar in celalalt, painea.
Ajungem la Lisabona, aterizare de nota 10, ma asteapta la intrarea in aeroport un agarici de la TAP. A reusit TAPu’ sa aranjeze un alt zbor, pentru mine si ceilalti pasageri deviati, la doar 15 minute mai tarziu decat zborul de dinainte de greva. Super.
Iau si avionul asta, care la decolare facea mai rau decat aparatul meu de macinat cafea de acasa. Ajung la Porto si ma duc sa imi ridic bagajele. OHA! Tata a avut gura de aur, mi le-au pierdut.
Ma duc la biroul de lost and found impreuna cu o gloata de vro` 15 alti omuleti ofuscati ca nu si-au regasit bagajele printre jegurile de la terminal… in schimb erau vreo 25 de bagaje care nu ne apartineau, dar cik venisera cu avionu meu… whatever.
La gara ma astepta Joao. Alaturi de el se afla si Ioana. Ea a ajuns cu o zi inainte si reusise sa vada orasu.
Alte vesti proaste, cazarea era jalnica. Individil ala arogant de pe strada Rua do Breiner 262, care inchiriaza apartamente cu igrasie la suprapret, s-ar putea sa ne fi tras o teapa sanatoasta. Ne intalnim apoi si cu Andreea si plecam spre casa. Intr-adevar, jalnica. Smecheru` vine si zice ca vrea sa ne arate si alt apartament. La fel de jalnice ca si el.
Prin urmare, mergem la un hotel, 3 stele, zona ciudata, afacere serioasa, camere super curate, cam mici dar cu aer conditionat si televizor cu cablu. Iar baia, o minunatie.
END OF PART 1