Deschid ochii… BBCul continua sa vorbeasca in engleza de bastina, fara nicio problema, reluand stirea despre mama fetitei rapite in Portugalia, care a devenit suspecta de uciderea micutei. Primul gand a fost ce bine ca nu mai pot spune astia ca fata a fost rapita de o gasca de romani pentru a fi vanduta mai incolo pe piata sclaviei sexuale.
Era abia ora cinci, alarma telefonului avea sa mai astepte pana sa imi dea oficial scularea. M-am culcat la loc.
Se face 9. Ma trezesc. Ma indrept agale spre dus. Era rece, dar bun. Dupa un mic aranjament cosmetic, de la par, la dinti, la urechi si la alte zone demne de inspectie la cai, ma duc, bat in usa Ioanei, aud un ”Da!”, iese si apoi plecam amandoi dupa Andreea.
Andreea ne astepta la fotoliile impletite cu perne moi pe ele. Coboram niste scari si ajungem in sala de mic dejun. Excelent! Bufet suedez… mancare buna, dar cel mai mult apreciez paharul de suc natural de portocale si cafeaua cu lapte, fara zahar, pe care o savurez intr-o liniste de o durata relativ limitata. Din nefericire, calvarul cazarii noastre inca nu se terminase. De fapt, abia incepuse.
Ne-am luat calculatoarele si plecam prin oras. Ajungem in zona Rectoratului, cautam ceva pe care sa ne asezam si gasim un parculet simpatic, in partea stanga a Rectoratului. In acest parc este cea mai frumoasa bolta de arbori pe care am vazut-o vreodata. Cred ca sunt artari… dar nu sunt siguri, insa copacii par a fi iesit din niste musuroaie uriase, iar crengile se impreuneaza deasupra unei alei, parca dorind sa se lege pe vecie.
Pe o banca sub aceasta bolta ne-am asezat si, avand deja doua telefoane cu numere locale, incepem sa contactam persoanele potrivite. Din lista noastra de 12 persoane de contactat, reusim sa stabilim intalniri cu 5. Deocamdata suficient. Una la 2, una la 4 si una putin dupa 6. Urmatoarele doua aveau sa aiba loc a doua zi.
Din cauza ca programul biroului international de la UP este intre 14:30 si undeva pana in ora 18:00, a trebuit sa ratez prima intalnire, la care s-au dus fetele. Eu mi-am carat posteriorul in cladirea mare a Rectoratului. Dupa ce urc o pereche de scari o iau la stanga si intru intr-o incapere in care mai asteptau vreo 6 debusolati ca mine.
Acum, poate ca exagerez, dar mi s-ar parea firesc ca secretara de la biroul international al Universitatii sa stie macar o limba de circulatie internationala, dar nu stia decat portugheza. Insa, experienta si-a spus cuvantul, cuconita de aproximativ 50 si ceva de ani, cu decolteu generos, bratara la glezna dreapta si o fata ridata care trada varsta, reusind sa imi identifice exact nevoile. Mi-a dat un formular si dupa ce l-am completat m-a rugat sa mai astept.
Dupa jumatate de ora de uitat pe pereti, alaturi de timizi in cautare de fete prietenoase pentru a purta o conversatie, m-am auzit strigat. AM fost dus intr-o camera unde mi s-a facut copie dupa pasaport, asigurare si poza personala. Mi s-a explicat pe scurt ce am de facut mai departe, dupa care mi s-au dat un tricou si o plasa cu un poster si alte materiale informative despre Porto. Ce sa zic, la capitolul reception, jos palaria.
Bla bla bla… formalitati. Plec, trebuia sa fiu la 4 juma’ la metrou Hospital Sao Joao. Era deja si douazeci iar eu nu reuseam sa citesc o harta si sa gasesc o statie de metrou. Dupa ce ma duc mai la vale, ma hotarasc sa intreb pe unu’ daca stie unde gasesc o statie de metrou. Surpriza, era la cativa metri de mine, dar nu imi sarea in ochi.
Ajung cu putina intarziere la locul de intalnire, fetele erau deja acolo. Se pare ca persoana cu care trebuiau sa se intalneasca la ora 4 ne-a tras teapa. Asta e. A venit si Joao. Plecam impreuna spre locul unde avea sa fie intalnirea cu contactul de la ora 6. Bla bla bla… pe scurt, ne-a placut, am acceptat, restu detalii.
In seara aceea aveam sa dormim tot la hotel si, cel mai tare a fost ca Joao, a carei adresa o lasasem la aeroport pentru a livra bagajele recuperate, a venit si mi-a adus geamantanul. HAINE PROASPETEEEE! Cam asa eram J…
Ziua urmatoare, pe langa deliciosul mic dejun de la hotel, a mai avut loc un transport de bagaje pe calea metroului pana la noul loc unde aveam sa locuim.
N-a fost prea greu, dar am facut 2 drumuri, ca… deh, fetele, daca nu au 2 bagaje mari, nu se simt bine. Apropo, am invatat sa leg si eu geamantanele cu spatiu pentru cheile geamantanului la incuietoare.
A treia zi avea sa vina cu inca o problema. Cardul meu drag, Mastercard Standard in Euro, de la BRD, nu a fost acceptat si am fost nevoit sa platesc cash. Asta e.
Seara s-a incheiat in compania dragului nostru ghid, Joao, care a tinut neaparat sa ne duca sa vedem raul si orasul din cel mai inalt loc, apoi sa mancam, si am mancat o specialitate portugheza cu carne de peste, cartofi, smantana si alte bunatati, care ne-a determinat sa gasim reteta si sa o incercam. And we shall, I hope.
Seara aceea avea programata o asa zisa intalnire cu restul gastii de romanasi, dar, din pacate nu am apucat sa construim insula romaneasca din Porto in prima noapte langa Rio Douro.
Era abia ora cinci, alarma telefonului avea sa mai astepte pana sa imi dea oficial scularea. M-am culcat la loc.
Se face 9. Ma trezesc. Ma indrept agale spre dus. Era rece, dar bun. Dupa un mic aranjament cosmetic, de la par, la dinti, la urechi si la alte zone demne de inspectie la cai, ma duc, bat in usa Ioanei, aud un ”Da!”, iese si apoi plecam amandoi dupa Andreea.
Andreea ne astepta la fotoliile impletite cu perne moi pe ele. Coboram niste scari si ajungem in sala de mic dejun. Excelent! Bufet suedez… mancare buna, dar cel mai mult apreciez paharul de suc natural de portocale si cafeaua cu lapte, fara zahar, pe care o savurez intr-o liniste de o durata relativ limitata. Din nefericire, calvarul cazarii noastre inca nu se terminase. De fapt, abia incepuse.
Ne-am luat calculatoarele si plecam prin oras. Ajungem in zona Rectoratului, cautam ceva pe care sa ne asezam si gasim un parculet simpatic, in partea stanga a Rectoratului. In acest parc este cea mai frumoasa bolta de arbori pe care am vazut-o vreodata. Cred ca sunt artari… dar nu sunt siguri, insa copacii par a fi iesit din niste musuroaie uriase, iar crengile se impreuneaza deasupra unei alei, parca dorind sa se lege pe vecie.
Pe o banca sub aceasta bolta ne-am asezat si, avand deja doua telefoane cu numere locale, incepem sa contactam persoanele potrivite. Din lista noastra de 12 persoane de contactat, reusim sa stabilim intalniri cu 5. Deocamdata suficient. Una la 2, una la 4 si una putin dupa 6. Urmatoarele doua aveau sa aiba loc a doua zi.
Din cauza ca programul biroului international de la UP este intre 14:30 si undeva pana in ora 18:00, a trebuit sa ratez prima intalnire, la care s-au dus fetele. Eu mi-am carat posteriorul in cladirea mare a Rectoratului. Dupa ce urc o pereche de scari o iau la stanga si intru intr-o incapere in care mai asteptau vreo 6 debusolati ca mine.
Acum, poate ca exagerez, dar mi s-ar parea firesc ca secretara de la biroul international al Universitatii sa stie macar o limba de circulatie internationala, dar nu stia decat portugheza. Insa, experienta si-a spus cuvantul, cuconita de aproximativ 50 si ceva de ani, cu decolteu generos, bratara la glezna dreapta si o fata ridata care trada varsta, reusind sa imi identifice exact nevoile. Mi-a dat un formular si dupa ce l-am completat m-a rugat sa mai astept.
Dupa jumatate de ora de uitat pe pereti, alaturi de timizi in cautare de fete prietenoase pentru a purta o conversatie, m-am auzit strigat. AM fost dus intr-o camera unde mi s-a facut copie dupa pasaport, asigurare si poza personala. Mi s-a explicat pe scurt ce am de facut mai departe, dupa care mi s-au dat un tricou si o plasa cu un poster si alte materiale informative despre Porto. Ce sa zic, la capitolul reception, jos palaria.
Bla bla bla… formalitati. Plec, trebuia sa fiu la 4 juma’ la metrou Hospital Sao Joao. Era deja si douazeci iar eu nu reuseam sa citesc o harta si sa gasesc o statie de metrou. Dupa ce ma duc mai la vale, ma hotarasc sa intreb pe unu’ daca stie unde gasesc o statie de metrou. Surpriza, era la cativa metri de mine, dar nu imi sarea in ochi.
Ajung cu putina intarziere la locul de intalnire, fetele erau deja acolo. Se pare ca persoana cu care trebuiau sa se intalneasca la ora 4 ne-a tras teapa. Asta e. A venit si Joao. Plecam impreuna spre locul unde avea sa fie intalnirea cu contactul de la ora 6. Bla bla bla… pe scurt, ne-a placut, am acceptat, restu detalii.
In seara aceea aveam sa dormim tot la hotel si, cel mai tare a fost ca Joao, a carei adresa o lasasem la aeroport pentru a livra bagajele recuperate, a venit si mi-a adus geamantanul. HAINE PROASPETEEEE! Cam asa eram J…
Ziua urmatoare, pe langa deliciosul mic dejun de la hotel, a mai avut loc un transport de bagaje pe calea metroului pana la noul loc unde aveam sa locuim.
N-a fost prea greu, dar am facut 2 drumuri, ca… deh, fetele, daca nu au 2 bagaje mari, nu se simt bine. Apropo, am invatat sa leg si eu geamantanele cu spatiu pentru cheile geamantanului la incuietoare.
A treia zi avea sa vina cu inca o problema. Cardul meu drag, Mastercard Standard in Euro, de la BRD, nu a fost acceptat si am fost nevoit sa platesc cash. Asta e.
Seara s-a incheiat in compania dragului nostru ghid, Joao, care a tinut neaparat sa ne duca sa vedem raul si orasul din cel mai inalt loc, apoi sa mancam, si am mancat o specialitate portugheza cu carne de peste, cartofi, smantana si alte bunatati, care ne-a determinat sa gasim reteta si sa o incercam. And we shall, I hope.
Seara aceea avea programata o asa zisa intalnire cu restul gastii de romanasi, dar, din pacate nu am apucat sa construim insula romaneasca din Porto in prima noapte langa Rio Douro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu